Melancolie de … liceu

(vă recomand să citiţi postul în timp ce ascultaţi melodia)

Un bun prieten de-al meu a exprimat, mult mai bine de cât aş fi putut eu zice, toate gândurile unui elev aflat la începuturile clasei a XII-a. Iata ce spune el:

“Un fior rece mă trece la auzul întrebării: „Aah… tu treci în ultimul an, nu?”… Deja mai e o lună şi se termină ultima mea vacanţă de licean… La auzul acestei întebări tresar şi răspund cu un uşor oftat: „Da…”.

De fiecare dată când mă gândesc la liceu îmi vin în minte mii de lucruri, bune, rele, amestecate, nici nu ştiu care-s mai multe, deşi nu prea are importanţă, pentru că cele bune care au fost au făcut să se evapore, încet, amintirile rele.

Îmi aduc aminte de clasa a IX-a când, timid, fiind unul dintre cei doi băieţi dintr-o clasă de bilingv – franceză, încercam să-mi găsesc un loc printre 26 de fete ce urmăreau atente fiecare mişcare, pentru a începe deja să cunoască lumea din jur. Ţin minte că m-am aşezat în banca a treia de pe rândul din mijloc, înconjurat de fete, pentru că pe celălalt băiat l-am zărit abia la sfârşitul primei ore de licean.

Primul an a trecut cu greu, multe certuri, multă invidie, fetele se băteau pe primul loc în clasă, multe orgolii care nu se dădeau în lături de la nimic şi cu multe lucruri noi învăţate… La un moment dat chiar îmi doream să mă mut la o altă clasă, de matematică-informatică, pentru că, dacă la un anumit obiect ştiai mai multe decât o fată care se credea cea mai bună la învăţătură, deja începeau toate şi-ţi săreau în cap că de ce dom’le tre’ să ştii tu mai multe ca ele, tu eşti băiat, stai în banca ta si ronţăie o gumă… Am urât întotdeauna invidia, minciuna şi prostia. Bine, ultima „calitate” nici n-a existat la noi, am fost întotdeauna o clasă cu un nivel foarte bun de învăţătură, dar şi o clasă care era pusă mai mereu pe şotii şi, certăreţi aşa cum eram, uniţi când venea vorba de o nedreptate adresată unuia dintre noi. Îmi aduc aminte că deja se formaseră bisericuţele şi dacă erai prieten bun cu cineva dintr-un anumit grup, trebuia să faci faţă apropo-urilor celorlalte persoane din celălalt grup din care făceai parte. În concluzie, nu puteai face parte din doua grupuri.

Deja în clasa a X-a, grupuleţele erau foarte bine construite, fiecare ştia ce are de făcut şi cu cine (se putea observa acest lucru atunci cand profesoara de română ne punea să lucrăm pe grupe, fiecare după preferinţe). În clasa a X-a, deja ni s-au alăturat două colege noi, o fosta colegă de-ale mele şi o fostă colegă de-ale colegelor mele. Totul a mers foarte bine, la începtul anului deja îmi schimbasem grupul de prieteni, umblam mai mult cu noile colege şi amicii lor, şi-mi plăcea foarte mult să-mi petrec timpul cu ei (nu că acum nu-mi place, acum petrecem foaaarte mult timp împreună). Petreceam foarte mult timp şi cu multe colege de liceu, mai mari, pentru că abia înfiinţasem AEF Galaţi şi era un început pentru fiecare dintre noi. Ne-am apropiat mai mult, intâlnindu-ne majoritatea şi în afara orelor de curs, organizând şi participând la tot felul de proiecte legate de limba franceză.

Clasa a XI-a a fost, până acum, anul în care am fost cel mai uniţi. Deja am rămas singurul băiat din clasa (celălalt s-a mutat în Italia cu familia, sperând la un trai mai bun), am avut un proiect interdisciplinar de realizat şi, cel mai important lucru, am avut de susţinut un examen ce ne va folosi toata viaţa: DELF-ul. Spun ca am fost foarte uniţi anul acesta pentru că, atunci când existau probleme pe anumite teme ale proiectului, fiecare dintre noi venea cu o idee, cu ceva nou, şi problemele se rezolvau într-o clipită. Drumul spre Iaşi, unde am prezentat acest proiect, m-a făcut să realizez că nu sunt singurul căruia îi va fi dor de aceşti oameni cu care mi-am petrecut trei ani din viaţă, cei mai frumoşi de până acum, aş zice. Am observat figuri triste în vagonul de tren, plin cu 20 de persoane, cântând, probabil triste din cauză că nu am avut mai multe ocazii de a pleca aproape toţi într-o excursie, din cauză că anii trec prea repede şi nu ne dăm seama. Doar o simplă lacrimă pe chipul uneia dintre colegele mele m-a făcut s-o urmez, ieşind din vagon, îndreptându-ne spre un loc unde nu era lume. Am întrebat-o de ce plânge. Mi-a răspuns scurt şi la obiect: „Îmi va fi dor de toţi, în pana mea…”. Am simţit atunci că timpul a trecut mult prea repede, că nu am ajuns să ne cunoaştem toţi, şi că mai avem mult până să ajungem să ne ştim.

Acum, merg pe stradă, văd oameni cunoscuţi şi aud aceeaşi întrebare: „Eşti în ultimul an, nu?”… Sincer, mi-ar plăcea mai mult să mă întrebe „Eşti în clasa a XII-a, nu?”, decât să amintească acel umil cuvânt „ultimul”… Nostalgia clipelor petrecute alături de colegii mei deja mă cuprinde, ştiind că majoritatea vor pleca şi-şi vor construi vieţile undeva departe de România (majoritate în care mă includ), şi-mi va părea foarte rău că poate nu voi ţine legătura cu toţi…

Dar, până atunci, sper că ne vom bucura cu toţii din plin de acest an, şi că vom încerca să lăsăm invidia şi orgoliile deoparte şi ne vom accepta aşa cum suntem.”

Mare dreptate are. Şi asta mă face să mă gandesc la faptul că toţii copii vor să ajungă foarte repede “oameni mari”, să ajungă cineva. Însă, odată ajunşi “mari” realizează că, de multe ori, au trecut pe langa copilărie fără să o simtă, din cauza ambiţiei, egoismului sau a indiferenţei. Aşa se intâmplă şi cu anii de liceu: îi simţim abia peste ani, când de multe ori, ne aducem aminte de tot ce am trăit sau ne întrebăm ce mai fac colegii sau profesorii.